La o cafea si o discutie despre rateurile pe care le mai dam din lipsa de vointa mi-am amintit cu ajutorul Ralucai de o poveste care si-a conturat excelent de bine sensul abia acum pentru mine. Ma gandeam ca atunci cand eram copil, n-as fi crezut ca o sa cresc mare si o sa zic ca as vrea sa fiu in locul baietelului care a decis sa nu creasca. N-as fi crezut ca vine o zi cand te uiti in urma si spui ca viata era simpla pentru ca tu nu o complicai. Mai tare cred ca a reverberat in mine Copilul divin al lui Pascal Bruckner - a decide sa nu te nasti mi se pare un gest de curaj extrem ce depaseste cu mult gestul sinuciderii in ironie, forta, absurd.
Sa ramanem cu totii in placenta calduta, in magma primordiala - supa ce ne iriga tesuturile si ne da potentialul de a evolua. Sa ne pastram puri. Nenascuti. Odata ce ai tras prima gura de aer ti-ai pierdut dreptul de a mai avea o existenta fericita si lipsita de griji.
Sa inteleg ca ti-a placut cartuca?
RăspundeţiŞtergere:P
Copilul divin? Cum sa nu. Doar mi-a fost recomandata de un puc specialist :P
RăspundeţiŞtergereDin pacate nu avem libertatea de a alege daca vrem sa ne nastem sau nu. Si chiar daca am fi avut-o, probabil am fi ales sa ne nastem, nestiind ce ne va astepta, nu? Poate ar trebui sa ni se arate tot filmul suferintelor ce vor urma si abia apoi sa fim intrebati daca vrem sa deschidem ochii si sa tragem acea prima gura de aer.
RăspundeţiŞtergereCopilul lui Bruckner stie ce il asteapta. Stie chiar tot. Dar mai bine citesti cartea. Nu vreau sa iti stric placerea descoperirii.
RăspundeţiŞtergere